Top 10 mașinile copilăriei noastre

Dacă ai peste 35 de ani, cu siguranță ai prins vremea surprizelor din gumele de mestecat turbo, posterelor de la mijlocul revistelor auto și chiar posterele mari printate pe hârtie.

Unele dintre acestea ți-au animat visele și ți-au încins imaginația. Pe unele dintre ele poate le-ai și condus în jocuri precum Need for Speed sau Gran Turismo.

Acesta este un top personal, nu trebuie neapărat să fii de acord cu el. Iar dacă ai alte preferințe, nu ezita să-mi lași un comentariu să aud și alte păreri. Așa că voi începe și pe lângă mașinile exprimate, voi aminti și ceva caracteristici tehnice. În plus, trebuie să recunosc, am fost suficient de norocos ca, datorită meseriei pe care o practic de peste 25 de ani, să apuc să conduc unele dintre mașinile astea. Pe altele, în schimb, aș prefera nici să nu le conduc și să rămân cu senzația că erau niște mașini grozave. Deși știu foarte bine că unele dintre ele erau de-a dreptul cumplite și nici măcar nu sunt convins că aș fi încăput în ele.

Locul 10: Jeep Cherokee XJ

Asta este chiar o mașină pe care am și avut-o și trebuie să recunosc că mi-a plăcut fantastic. Doar că avea un consum exagerat. Nu am văzut niciodată ceva cu o singură cifră. Cel mai bine cred că am scos o dată pe un drum extraurban, relaxat și liniștiți, ceva de genul 9.8 litri/100 km. Nu, nu era versiunea turbodiesel ci fix aceea de patru litri cu motor de șase cilindri în linie.

Creație a celor de la AMC (American Motors Corporation), marcă ce a fost ulterior „înghițită” de Chrysler, mașina este considerată de mulți ca fiind primul SUV modern. Nu mai avea un șasiu separat ci integrat în structura caroseriei, formând o structură autoportantă. Avea ambele punți rigide și era comparabilă ca și manevrabilitate cu multe autoturisme familiare.

Ca și dezavantaje, pe lângă consum, era spațiul interior. Chiar dacă în față se stătea destul de bine, în spate nu prea era loc la picioare. Bancheta se putea rabata doar dintr-o bucată. Deci trebuia să alegi: ori transporți marfă, ori pasageri. Avea și reductor, ceea ce o făcea destul de capabilă în off-road. În plus, dimensiunile exterioare compacte o făceau destul de ușor de utilizat în oraș. Ca idee, era chiar mai scurtă decât o Skoda Octavia.

Locul 9: Ferrari F40

Am condus alte modele de Ferrari, dar F40 nu. Am avut mașina asta pe biroul și o țin minte și acum în poza: roșie (cum altfel…) pe un fundal negru.

Mașina a fost creată pentru aniversarea a 40 de ani de existență a mărcii italiene. Motorul său turbo, eliminarea oricăror elemente de confort și puterea brută livrată punții spate erau provocări mari pentru cel de la volan. Avea nu mai puțin de 478 de cai-putere și o greutate totală de 1.254 de kilograme. Imaginează-ți pentru moment, o mașină la fel de grea ca o Dacia Jogger, dar de 6 ori mai puternică.

Ferrari F40 putea atinge 100 km/h cu start de pe loc în 4,7 secunde și avea o viteză maximă de 321 km/h. Sunt performanțe care și astăzi sunt respectabile. Dar să nu uităm că vorbim despre anvelopele din 1987, care erau mult mai puțin aderente decât unele de la ora actuală. A fost ultimul model al constructorului italian dezvelit de faimosul Enzo Ferrari.

Locul 8: Mercedes-Benz G-Class

Nu am condus versiunea pe care o aveam pe perete când eram copil, ci unele mai evoluate. Povestea mașinii a început mai mult la insistența șahului Iranului, Mohammad Reza Pahlavi. El era și unul dintre acționarii importanți ai mărcii germane, așa că nu prea i s-a putut spune nu. În aceeași perioadă, Land Rover cunoștea succesul primei generații de Range Rover, iar americanii deja aveau pe piață Jeep Wagoneer.

Combinația de punți rgidide, arcuri elicoidale, trei diferențiale blocante și un aspect luxos au tranformat G-Class dintr-un vehicul utilitar într-unul de statut social. Stele de cinema, oameni de afaceri sau capi ai lumii interlope au ales G-ul ca mijloc de deplasare. Cea mai evoluată versiune condusă de mine a fost un G400 CDI. Impresionantă mașină, dar avea motorul prea greu pentru o mașină de teren. Am preferat în schimb versiunea G320 CDI care chiar se descurca mai bine. În ceea ce privește viteza de deplasare și performanțele stradale, să fim serioși. Nu excelau, dar se comportau onorabil.

Locul 7: BMW M1

A fost primul supercar BMW și are o istorie foarte bizară care include mutarea rapidă, în timpul nopții, a unor caroserii dezasamblate dintr-o fabrică într-alta. Cooperarea dintre BMW și Lamborghini pentru acest supercar n-a fost tocmai una de bun augur. Drept urmare, mașina s-a produs într-un număr extrem de mic, de sub 500 de unități.

Ce contează însă foarte mult este că M1 a dat legitimitate diviziei Motorsport GmbH în fața unui public mai mare. Ulterior, motorul de M1, celebrul 3.5-litri de șase cilindri în linie (M88) a ajuns sub capota altor modele BMW precum M635 CSi. Performanțele erau senzaționale pentru 1979, când s-a lansat mașina. M1 avea un demaraj 0-100 km/h în 5,9 și atingea 265 km/h.

Locul 6: DeLorean DMC12

N-avea cum să lipsească din visul și imaginația niciunui copil acel supercar argintiu care călătorea în trecut sau în viitor. Chiar dacă pe atunci nu prea înțelegeam și știam ce este acea mașină, ulterior am aflat. De Lorean DMC12 a fost un vis bizar înfăptuit de un om de marketing genial, John DeLorean. Dar rezultatul? Să zicem că a fost cel puțin dezastruos. John DeLorean se spune chiar că a încercat să vândă droguri numai să-și susțină marca pe piață. În urma procesului, s-a constatat că de fapt adevărul era cumva în altă parte și că patronul mărcii nu era traficant. A scăpat, cumva, de acuzații. Dar deja era prea târziu. Marca se dusese de râpă. Culmea era că erau suficiente piese de rezervă pentru a face încă multe alte vehicule. Dar nu s-au mai produs.

Este una dintre mașinile pe care am înțeles că este mai bine să o admir decât să o conduc. Caroseria de 1,3 tone din oțel inoxidabil și motorul anemic de 130 CP nu calificau deloc mașina ca fiind un supercar. În teorie, putea să depășească chiar și 200 km/h. Practic, doar în filmul „Înapoi în viitor” mai reușea asemenea performanțe, sau doar cu un alt motor. Iar la demaraj 0-100 era comparabil cu o Dacia Logan 1.6 16v…

Locul 5: Honda NSX

Încă eram în liceu când Honda a lansat modelul NSX. Pe acea vreme urmăream vrăjit cursele de Formula 1 unde Alain Prost și Ayrton Senna se alergau pe circuite. Pe atunci nu știam că aveam să-l cunosc personal pe pilotul francez și că brazilianul a contribuit la reglarea suspensiilor NSX-ului. N-am condus versiunea originală a mașinii ci doar reiterarea legendarului model, pe circuitul de la Adâncata.

Cu un motor V6 aspirat amplasat în spatele cabinei de două locuri și o caroserie ușoară din aluminiu, mașina era senzațională pe viraje. Chiar dacă la acel moment a trebuit să se bată cu modele Porsche 911, și în topurile vânzărilor a pierdut cursa, NSX a rămas în istorie ca fiind primul supercar japonez.

Toți cei care au condus-o au spus că este un supercar docil, pe care-l poți folosi zilnic. Este fiabil ca o Honda, suficient de performant încât să nu-ți pese dacă cineva vrea să te provoace la vreo cursă ad-hoc, și confortabil. În plus, ținuta de drum era excelentă datorită repartiției excelente a maselor pe punți.

Locul 4: Ford Mustang prima generație

Din capul locului trebuie să precizez că această mașină nu m-a impresionat prin performanțele tehnice. Nu accept ideea unei mașini sport cu punte rigidă, tipică pentru o mașină de teren. În schimb, ca și aspect, prima generație de Mustang a intrat în istorie și a deschis calea pentru una dintre cele mai frumoase povești de mașini sport americane.

Designul a fost realizat de Joseph Oros, un inginer american cu origini românești. Părinții lui au emigrat în Statele Unite din Transilvania și nu știau engleza. Fiul lor însă a fost genial și a reușit să ajungă la conducerea departamentului de design de la Ford. Versiunea fastback, cea care mi-a aprins mai mult imaginația, a fost realizată mai mult în secret. Când marele șef de la Ford din acea vreme Lee Iaccoca a văzut prototipul, decizia a venit instant: „Trebuie să o facem”.

Chiar dacă a pornit modest, cu motoare anemice de șase cilindri, ulterior Mustang 1 a primit motorizări de până la 7 litri. Era foarte rapid pe linii drepte și, spre deosebire de muscle-car-urile americane, era destul de stabil pe viraje. Desigur, după standardele acelor vremuri și… nu prin Europa.

Locul 3: Chevrolet Camaro 1969

La fel ca și în cazul Mustang-ului, Camaro nu era chiar o mașină sport după concepțiile europene. Pe de altă parte era greu de categorisit ca fiind un muscle car din cauza dimensiunilor sale mai mici. Dar per ansamblu avea ceva aparte care-i permitea să se încadreze în mai multe clase. În afară de motorizarea de bază, destul de anemică, modelul din 1969 mai avea câteva detalii care o diferențiau de suratele sale precedente, cum ar fi absența gemulețului triunghiular de la portiere.

Aspectul de coupe clasic, nu fastback, și proporțiile caroseriei i-au conferit lui Camaro un statut aparte în cultura automobilelor americane. Mai mult, a fost asamblat și vândut și în Europa în cooperare cu Renault. Desigur, rezultatele de pe Bătrânul Continent aproape că n-au contat în economia modelului.

În versiunea sa cea mai performantă avea chiar și frâne cu discuri pe față. Europenii zâmbesc la astfel de caracteristici pentru că până și banalul Renault Dauphine Gordini avea așa ceva. Dar, la fel ca și în cazul Mustang-ului, Camaro are farmecul să aparte.

Locul 2: Lamborghini Countach

Nu avea cum să lipsească de aici celebrul supercar italian. A fost o realizare fantastică și este unul dintre cele mai longevive mașini din categoria sa de pe piață. A fost produs între 1974 și 1990 și cu toate că era incredibil de greu de condus, a ornat pereții majorității camerelor de băieți. Eu, după cum spuneam, nu am avut poster cu Countach ci cu F40.

A avut mai multe versiuni de motorizare de-a lungul timpului. Cel mai mare merit al mașinii este că a reușit să țină în viață marca italiană de când a fost vândută de Ferruccio Lamborghini în 1972 până în 1990. La momentul retragerii de pe piață, marca deja era sub umbrela lui Chrysler, care deja lansase modelul Diablo.

Nu am condus-o, dar este alături de F40 altă mașină pe care prefer să o admir decât să îi încerc cele 12 pistoane la ture înalte. Am stat într-unul și… să zicem că este făcut pentru persoane mai scunde decât mine. În rest, o mașină senzațională.

Locul 1: Porsche 959

Porsche a realizat 959 ca un super-911. După mulți, acest model realizat într-un număr de doar 345 de unități, este cel mai important supercar din istorie. Tind să le dau dreptate nu neapărat pentru că a reușit să câștige cursa de 24 de ore de la LeMans la categoria sa. Au fost multe alte mașini care au reușit asta și înainte și după el. Dar pe lângă faimoasa cursă de anduranță din Franța, 959 a reușit să câștige și faimosul rally-raid Paris-Dakar. Este, singura mașină din istorie care a cucerit laurii pe ambele trasee. În general, ce merge pe teren accidentat nu se descurcă bine pe circuit și invers.

Modelul german era bazat pe platforma unui 911 dar cu modificări substanțiale. Avea motor turbo de șase cilindri amplasat în spatele punții spate și tracțiune integrală. Diferențialele sale blocante ajutau mașina să se descurce admirabil pe dunele de nisip. Pentru versiunea de stradă producătorul german a montat suspensii cu gardă variabilă la sol. Astfel, era perfect adaptată să alerge cu 317 km/h (viteza maximă) pe autostrăzile germane sau să se cațere cu 5 km/h pe un drum neasfaltat spre o căbănuță la munte.